Gogu iubea cu pasiune jazul și era un percuționist vestit nu numai în București, el și orchestra cu care cânta având concerte în multe țări ale lumii. Componența trupei se putea schimba, dar un jazman ca Gogu era de nelipsit, ca și conducătorul formației de cinci instrumentiști, pe care o fondase în urmă cu 35 de ani. Gogu, cel mai vârstnic membru, le spunea colegilor lui de trupă să vină să cânte la mormântul lui.
Conducătorul trupei răspundea că e încă verde și mai are multe de arătat, deși nu-i ușor să cânți la instrumente de percuție. Gogu era un muzician inegalabil la campanele, timpan, chimval, trianglu ori balafon, dar și un baterist foarte apreciat. Era maestru la orice instrument de percuție, indiferent că era vorba de dairea, tâmpină sau xilofon. Era un artist complet și un om jovial. Și avusese dreptate: făcuse un atac de cord fatal. „Ți-a fost gura aurită, Gogule, ne-ai lăsat singuri”, ofta șeful trupei.
Sigur, colegii lui de trupă s-au ocupat de orice înseamnă servicii funerare, din banii lor. Sigur, nici nu le fusese prea greu să găsească firma potrivită. Căutaseră pe internet servicii funerare bucuresti și au găsit o mulțime de oferte. Constataseră că, în Capitală, există cele mai mai multe firme de pompe funebre. Opinau că, totuși, sunt mai multe cârciumi.
Sigur, niște jazmani ca ei cântaseră prin multe cluburi, dar nu erau străini nici de bodegi. Curios sau nu, după ce un om trece în neființă, avem tendința de a-l idealiza, de a-i scoate în evidență numai calitățile. Însă Gogu, deși trecea drept un înțelept printre cunoscuți, făcuse destule prostii în viață. El însuși spunea că făcuse toate tâmpeniile care i-au trecut prin cap. „Și, dacă totuși nu le-am făcut pe toate, înseamnă că n-am avut destulă imaginație și-mi pare rău pentru asta”, mărturisea el.
Gogu ținea un jurnal în care scria uneori. Ceilalți membrii ai trupei știau și erau curioși când mai are timp de scris. În acest jurnal scria că trecuse prin toate experiențele omenești posibile, cu excepția uneia singure: nu ucisese nicio ființă umană. Nu tăiase niciodată nici măcar o pasăre.
Dacă citea cineva jurnalul lui Gogu, afla că fusese alcoolic, cerșise și mâncase din tomberoanele de gunoi. O dată furase, de foame, scria el, dar fusese prins și închis câteva luni. Înainte de toate acestea, fusese un curvar fără pereche. Avusese actrițe celebre, deși făcuse pasiune pentru o țigancă.
Acest picaro modern avea o origine umilă. Mama lui era femeie de serviciu și nu-și cunoscuse tatăl niciodată. Gogu voia să se lase de școală, dar avusese mintea să nu cedeze acestei ispite. Ba, mai mult, urmase Liceul de Muzică, târâș-grăpiș, dar învățase de mic să cânte după ureche.
Călătorise mult, mai ales după anul 1990. „Pentru călătorii prin lume, încă mă mai țin picioarele”, scria Gogu în jurnal. Străbătuse diverse medii sociale, datorită muzicii. Cântase la nunți cu ștaif, la seratele unor oamani cu dare de mână, dar îi onorase cu muzica și pe unii mai săraci, gratis.
Ceilalți membri ai tupei chiar i-au cântat lângă momânt, dar nici muzica nu mai suna la fel de bine fără el. „Gogule, sper că bați toba în rai”, și-a încheiat spiciul conducătorul formației.
